Thoughts I

      Ajungi uneori într-un punct în care te întrebi „De ce ți se întâmplă ție ?” De ce soarta este atât de nedreaptă cu tine și îți dă lovitură după lovitură. Este un moment prin care, probabil, toți trecem.

     Încercăm să răspundem la această întrebare fără să plângem, dar uneori chiar nu putem. Suntem prinși într-un cerc în care ne aruncăm gânduri și întrebări în pereții invizibili și vedem cum cad pe jos. Cum cad speranțe, lacrimi, întrebări și răspunsuri vagi. Le vedem și încercăm să înțelegm de ce noi, de ce pe lumea aceasta suntem chinuți de alți oameni, de ce ei vor să își calmeze nervii făcându-ne nouă rău, de ce ?
     Nu văd plăcere în a face rău. Te răzbuni ? De ce tocmai pe mine ? Dintre toți oamenii care există, m-ai ales pe mine pentru că ajungi mai repede la sufletul meu ? Poate că în acel moment sufăr dintr-un motiv pe care vreau să îl știu doar eu, apoi vii tu și vezi că încerc să mă ridic și mă lovești ca să cad din nou.
     Nu știu cum acești oameni pot adormi liniștiți noaptea și gândi limpede ziua. Apoi, după tot circul făcut, în care sufletul meu stă în genunchi, vine întrebarea „Dar ce rău ți-am făcut ?” Așa este; sufletul meu este jos pentru că adună flori invizibile, nu plânge și țipă de durere. Eu sunt în starea în care sunt penntru că ai venit la mine cu un braț de flori nu cu vorbe urâte și agresive. Apoi, vin acele persoane care te văd rănit și îți spun că sunt acolo pentru tine. Dar, chiar sunt ? Chiar sunt interesaț de monologurile care îmi vine să le povestesc printre lacrimi ? Sunt acolo să vadă cum imi deschid sufletul să mai scap de durere și să le împărtășesc tainele mele ? Nu știu. Dar evit acest lucru, evit să le spun oamenilor ce simt.

What you feel ?

Am un trecut. Atât simt că pot spune. Fericit sau trist, nu știu cum să îl cataloghez; pentru că știu că a fost ambele. Dar nu îmi dau seama care predomină mai mult. Au fost persoane care au plecat la fel de repede cum au venit în viața mea, iar altele, care în prezent, stau ca o umbră în ea.
      Am o poveste, la fel ca toți ceilalți. Am sentimente și amintiri, am un caracter, am o viață. Am speranțe și vise. Am momente în care nu mă recunosc. Sunt eu. Eu și cu mine.

     Uneori mă întreb dacă toți oamenii își doresc fericire înaintea banilor. Mă gândesc la mine. Eu ce îmi doresc ? Îmi doresc fericire. Îmi doresc să știu cum e să zâmbești din toată inima mai des, să râd cu poftă, și să nu mai privesc totul cu atâta tristețe. Dar, se spune că oamenii realiști sunt mai triști deoarece ei își dau seama cum e viața, oare așa e ? Nu știu ce să spun, dar într-un fel sunt de acord.
     Depresia este o formă de a-ți arăta sentimentele, de a nu putea să îți ridici moralul. Este starea care te învăluie în tot corpul și nu te lasă să o dai la o parte definitiv. O dată ce ai făcut contactul cu ea, îți trebuie o lungă perioadă de liniște, persoane care să încerce să te facă fericit și în largul tău, ai nevoie de tine, ai nevoie de timp. Dar, poți avea ani la rând la dispoziție și să nu ieși din depresie. De ce? Este simplu, pentru că oamenii te stresează, trădează, obosesc... Este greu să nu îi bagi în seamă. Reușești o dată, de două ori, de trei ori.. Dar nu poți la infinit. Ai puterile tale de om, probabil epuizate. Dar tu de ce tot încerci să tragi de ele ? Ca să reziști de pe o zi pe alta ? Ca să le demonstrezi că nu te pierzi așa ușor ? Nu ești obligat să demonstrezi nimic nimănui, luptă pentru tine, demonstrează-ți ție, nu altora.